Evoluția istorică a teritoriului tulcean este strâns legată de acela al Dobrogei, care s-a impus prin caracterul ei de regiune propice schimburilor comerciale și de conviețuire a mai multor etnii.
Cercetările arheologice au scos la iveală urme de locuire din Paleoliticul mijlociu și mai ales din Neolitic (Hamangia, Tulcea, Ceamurlia de Jos, Enisala, Caugagia, Luncavița ș.a.) ai căror locuitori au fost numiți în mod convențional ca purtători ai Culturii Hamangia (mileniile II-IV î. Hr.), care pe la mijlocul mileniului IV î.Hr. au intrat în legătură cu populațiile din arealul actual al Câmpiei Române.
Datorită poziției sale geografice, Dobrogea și implicit teritoriul actual al județului Tulcea, se plasează ca prim spațiu al României, unde cultura neolitică își încheie activitatea spre sfârșitul mileniului III și începutul mileniului II î. Hr., atât din cauza deplasării unor triburi de agricultori din Sud (prezența lor este atestată de descoperirile de la Casimcea), precum și a pătrunderii concomitente a unor triburi de păstori indo-europeni, care au venit din stepele nord-pontice (de la aceștia s-a găsit un monument funerar la Ceamurlia de Jos).
Epoca Bronzului (sec. XIII — XI î. Hr.), cu un bogat fond material (seceri, topoare de tip celtic, vârfuri de săgeți etc.) este bine reprezentată prin descoperirile de la Calfa și Sâmbăta Nouă din comuna Topolog, iar momentul de început al primei Epoci a fierului (Hallstatt) este atestat de vestigiile de la Babadag, Murighiol, Garvăn, Enisala, Tulcea ș.a., unde s-au găsit mărturii despre prezența traco-geților.
Daco-geții, populație majoritară a Dobrogei de Nord, începând din Hallstatt și până la cucerirea romană din sec. I d. Hr., au lăsat urme bogate și variate, descoperite în complexele arheologice de la Babadag, Enisala, Agighiol, Murighiol, Garvăn ș.a. Ei aveau legături intense cu grecii stabiliți în Aegyssus (Tulcea de astăzi) și cu celții din Noviodunum (Isaccea).
La sfârșitul primei jumătăți a secolului I î. Hr. (respectiv în anul 62) teritoriul actual al județului Tulcea a intrat în componența statului dac centralizat, condus de Burebista, după moartea căruia (44 î.Hr.), această regiune a cunoscut o scurtă perioadă de independență, după care a fost cucerită de romani (27 î.Hr.), inclusă în provincia Moesia Inferior și stăpânită de aceștia până la începutul secolului VII d. Hr.
Pentru apărarea graniței imperiului, romanii au construit, de-a lungul cursului inferior al Dunării, o puternică linie de fortificații, străjuită de numeroase castre (în jurul cărora se dezvoltau așezări civile romane), printre care Beroe (azi Ostrov), Troesmis (Turcoaia, unde și-a avut sediul Legiunea a V-a Macedonica), Dinogetia (Garvăn), Saslovia (Mahmudia), Argamium (Jurilovca), Luncavița ș.a.
Întemeierea numeroaselor castre (cetăți), sate (villae rusticae), orașe și municipii, care au atras de-a lungul timpului un mare număr de militari, veterani, coloniști și negustori romani, au favorizat crearea unui cadru politic, economic, social și cultural propice simbiozei populației geto-dacice cu cea romană, venită din toate teritoriile romane (ex. Toto orbe romano), transformând Dobrogea (inclusiv teritoriul actual al județului Tulcea) într-un veritabil bastion al romanității la Dunărea de Jos. Vechile dave geto-dacice (Aegyssus, Novidunum, Troesmis ș.a.) au devenit în perioada romană importante centre culturale, de producție și comerț.
Cu toate acestea, ca urmare a retragerii autorității romano-bizantine din Dobrogea în secolul VII, în secolele următoare populația acestor locuri a suferit de pe urma invaziilor interminabile ale diferitelor popoare migratoare care, în drumul lor spre centrele vitale ale Imperiului Romano-Bizantin, străbăteau Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) devastând-o și lăsând urme numeroase (valul de pământ sau circumvalațiunea de la Niculițel, de 27 km lumgime, toponime, ca Peceneaga ș.a.), sau stabilindu-se aici (precum populațiile avare, slave, bulgare ș.a.), fapt dovedit de descoperirile de la Nalbant (o necropolă birituală aparținând unui grup de slavi) și Balabancea (sec. VII-IX).
În anul 971, teritoriul tulcean actual a reintrat în componența Imperiului Bizantin cu o formă administrativă proprie, fiind organizat în Thema Paradunavonum (sau Paristrion), perioadă în care o serie de așezări au cunoscut o dezvoltare înfloritoare (Dinogetia, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Enisala ș.a.). Acest teritoriu a fost menținut cu greu de Imperiul Bizantin, din cauza invaziilor repetate ale pecenegilor, uzilor și mai ales ale bulgarilor, care au și pus stăpânire pe aceste meleaguri în 1203.
Ca urmare a dezvoltării societății feudale românești din Dobrogea, în sec. X-XI se cristalizează câteva formațiuni politice locale, ca acelea conduse de Jupan Dimitrie (sec. X) sau Tatos (Chalis), Satza (Sacea) și Sestlav (sec. XI).
Decăderea puterii bizantine și prosperitatea economico-socială a acestei zone (în sec. XIII-XIV) a favorizat stimularea și creșterea rolului negustorilor italieni (în special a genovezilor) la gurile Dunării. Acestora li se va opune Dobrotici, întemeietorul și conducătorul (c. 1348-c. 1386) statului feudal Dobrogea, care a luptat împotriva genovezilor așezați la gurile Dunării și a intervenit în luptele dinastice din Imperiul Bizantin, cu scopul de a-și consolida și lărgi aria stăpânirilor sale.
Documentele istorice de la sf. sec. XIV (respectiv cele din 1386 și următoarele) menționează aceste meleaguri ca făcând parte din teritoriile stăpânite de domnul Mircea cel Bătrân, care se autointitula ”Despot al Țării lui Dobrotici”, iar în 1396 își lua tiltul ”…io Mircea mare voievod și domn cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind toată țara Ungro-vlahiei și părțile de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului lui Herțeg și Banatului de Severin, domn și de amândouă părțile de peste toată Dunărea și până la Marea cea Mare și cetății Durostorului stăpânitor”.
Domnia lui Mircea cel Bătrân peste Dobrogea a fost de scurtă durată deoarece, în 1417, armatele otomane, conduse de Mehmet II, au invadat aceste ținuturi pe care le-au cucerit și le-au stăpânit timp de peste patru secole și jumătate (până în 1878), perioadă în care teritoriul tulcean actual a avut un regim special, fiind considerat un sangeac autonom, condus de un bei, cu reședința la Babadag. Gurile Dunării, care nu fuseseră ocupate de turci în 1417, au rămas sub controlul Moldovei pânâ în 1448, iar apoi sub cel al Țării Românești (până în 1484), după care au fost cucerite de armatele otomane conduse de Baiazid II. Ulterior, ca urmare a unor puternice și frecvente atacuri ale domnilor români de a elibera aceste ținuturi de sub otomani, precum și din cauza numeroaselor incursiuni ale cazacilor în această zonă, Imperiul Otoman a luat măsuri de apărare a Dobrogei prin acțiunea de fortificare a orașelor, precum și prin intensificarea colonizării acestei provincii cu elemente musulmane.
Cu toate acestea, în urma războaielor ruso-turce din anii 1768-1774 și 1787-1792, o serie de cetăți și așezări dobrogene (Isaccea, Babadag, Tulcea, Măcin ș.a.) au fost cucerite de ruși și apoi distruse, fapt ce a determinat ruinarea treptată a provinciei turcești.
Condițiile acestei provincii s-au înrăutățit și mai mult după războaiele ruso-turce din anii 1806-1812 și 1828-1829, ultlimul provocând importante distrugeri.
În pofida ocupării îndelungate a acestor ținuturi de către turci și a turcizării accentuate a toponimelor, românii au continuat să locuiască pe aceste meleaguri, păstrându-și modul de viață, datinile și obiceiurile, numeroase toponime și așezări. Astfel, o statistică din 1878 indică faptul că din 3 776 de toponime, 2 338 (respectiv 61,9%) erau turcești, 1 260 (33,4%) românești și 4,7% de alte origini.
În urma Războiului de independență (1877-1878), stăpânirea otomană în Dobrogea a fost curmată, iar Tratatul de pace de la San Stefano (19 febr./3 mart. 1878) și Congresul internațional de la Berlin (1/13 iun.-1/13 iul. 1878) au consfințit independența României și drepturile acesteia asupra Dobrogei.
La sf. sec. XIX și începutul sec. XX, activitatea portuară de la gurile Dunării se intensifică, se pun în valoare bogatele zăcăminte cuprifere de la Mina Altân Tepe, s-au deschis cca. 120 de cariere de piatră (cele mai importante la Greci, Măcin, Turcoaia), s-au extins suprafețele cultivate cu cereale, plante tehnice ș.a., s-a dezvoltat pe scară largă pescuitul etc., fapt ce a determinat impulsionarea schimburilor comerciale cu celelalte provincii românești și deci o înregistrare ascendentă a dezvoltării social-economice.
Crearea statului național unitar roman în 1918 a creat cadrul adecvat pentru o dezvoltare și mai accentuată și o evoluție rapidă a economiei, științei, culturii, a dinamizării tuturor domeniilor vieții sociale, cu excepția scurtei perioade din timpul crizei anilor 1929-1933.
În perioada interbelică, județul Tulcea ocupa o suprafață de 8 626 kmp (cel mai mare din țară) și cuprindea patru plăși, cinci orașe și 155 sate.
După instaurarea comunismului în România, dezvoltarea județului Tulcea a fost încadrată în coordonatele economiei planificate timp de 45 de ani. Ca o modalitate de concentrare și de coordonare planificată a tuturor activităților, regimul comunist a desființat județul Tulcea prin Legea nr. 5 din 8 sept. 1950, înființând regiunea Constanța pentru tot spațiul dobrogean cuprins între Dunăre și Marea Neagră, iar în perioada 1960-1968, cele două foste județe dobrogene, din perioada interbelică, Constanța și Tulcea au evoluat împreună în limitele unei singure unități administrativ-teritoriale, cunoscută sub numele de regiunea Dobrogea, cu reședința la Constanța, extinsă pe 15.460 kmp, care includea 7 raioane, 8 orașe și câteva sute de sate. La 17 februarie 1968, prin Legea nr. 2, au fost reînființate județele Tulcea și Constanța, în limitele actuale.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.